dulceamar

prin platoşa mea nu pătrunde nimic puţin narcisită zâmbesc şi uneori mă privesc în ochii trecătorilor mulţumesc şi salut în stânga şi-n dreapta în dreapta şi-n stânga ca şi cum aş urma un ritual anume în fiecare zi mereu mai absentă mai translucidă mă pierd în lucoarea de miere a toamnei şi ţes funigei

sunt saltul de ciută şi zborul de inorog august de gheaţă şi ghenar sângeros moartea cu crini agheasma cu gust de pelin

spune că toate anotimpurile s-au bulucit la uşa ta şi nu te lasă să ieşi să respiri să gândeşti că nu ştii de e astăzi sau mâine dar crezi mai curând că e ieri pururi ieri şi-ai uitat undeva într-un buzunar ponosit zâmbetul meu atât de nici vesel nici trist că psihografia e peste mult peste puterile tale de înger căzut şi-ai tăcut doar pentru a strânge cuvintele cântec într-un alt început

pe tine te doare de toate undeva nu pot spune-n poem fiindcă vezi tu nu ştiu cum dar suntem două jumătăţi a două sfere distincte şi poate ar fi trebuit să nu ne-ntâlnim niciodată să nu ne simţim atât de străini şi amari când vorbim despre vreme despre creioane sau despre omul din lună ca şi cum toate astea-ar conta ca şi cum toată ploaia din lume ar avea sens doar în vorbele noastre iar noi n-avem nimic altceva bun de făcut decât să mergem cu pluta pe toate apele lumii să strângem din toate amar

Simţi? Uneori dimineaţa miroase "a mine"dureros de plăcut şi te cânţi, în tine ascuns ca o bocitoare păgână, şi râzi şi te cerţi şi te frângi. Fructul oprit este dulce, deopotrivă aproape de iad şi de rai, păcat şi virtute, otravă şi vin. Te juri mincinos cu toate că ştii, în lumea utopică din spatele pleoapelor tale sunt eu, numai eu şi mă simţi. Mă adulmeci flămând. Te dor şi te ard ,te simt şi mă mint că exist uneori, numai când dimineaţa ta miroase "a mine" şi a dor de alint.

asfalt şi gropi suntem doi pietoni între noi e şoseaua fierbinte şi vântul mergem în aceeaşi direcţie eu întotdeauna desculţă tu cu cizme de piele eu surâzând uneori tu cu brazde pe frunte pe partea ta este soare dar nu se vede că-ţi pasă pe partea mea e acum umbră nici neagră nici rece doar umbră din când în când mă împiedic dar tălpile mele sunt mute din când în când te opreşti şi adulmeci lupeşte pământul sutem doi călători obosiţi între noi e şoseaua fierbinte şi timpul

despre noi vorbesc numai ochii fără sfială fără prejudecăţi fără cuvinte mărunte crisalide golite cuvintele nu spun doar ascund gânduri albe timp pliat între riduri

propriul tău corp a devenit de ceva vreme închisoare carcasă prea veche prea strâmtă prea prea din cale afară de de grea pentru suflet iar tu nu mai zbori îţi e greu şi-ţi e lene iar lenea ta are gust de melasă dulce cleioasă îmbibată în toate dorinţele tale perene şi juri "te-aş iubi cu nesaţ intr-o joi dar mi-e lene" şi zaci între gânduri şi perne de pene

lăcuste uriașe în camera jilavă ai mai rămas tu hăituit de fantasme și goale sticlele tale ochii îți sunt țesuți de paianjeni gura uscată buzele scorojite trupul îți tremură sângele din venele tale urlă sălbatic cu capul în palme ai pășit într-o altă dimensiune o lume în care monstrul din tine te strigă pe nume lăcustele înaintează haotic spre tine și cresc ți-e sete camera ta se contorsionează continuu și plouă spaima te ține chircit între sticle nu bei dar lăcustele hulpave mușcă din tine şi cresc

noaptea e fierbinte şi rece rece fierbinte de smoală lichidă şi curge în valuri cu spasme şi vise nevise

Azi, din turmele de gâze, ce le păstorea Ionuţ, A sărit pe fusta Inei, un cosaş verde, prostuţ. „Ce paci gâzule aita?”Îl certa peltic băiatul. Dar cosaşul cu emoţii, sărea de pe-un pliu pe altul. Fusta verde, iarba ‚’naltă, le-a cam confundat socot. Ina însă îmi şopteşte:” Gâzu’ e un pic miop.”

când nu mai ştim cum să spunem tăcem sau lăsăm să plutească-ntre noi cuvintele acelea atât de fără culoare ca şi cum cineva ne-ar forţa să vorbim despre vreme mişcarea de revoluţie a planetelor sau despre creioane şi noi încă ne căutăm instinctiv zâmbind obligaţi de paiaţa din noi ascunşi vinovaţi în spatele unei măşti atât de roasă de molii pe-alocuri decolorată de soare dar de murit nu murim nici de dor nici de vreo boală la modă sau de vreo astenie bizară ne risipim inutil tocmai acum când e vară

cu sufletul în palme cobor zece etaje doar ca să mă pierd iar în strada cu mimi îmi pun gene false şi zâmbet îmi spoiesc faţa dar adevârul e că reuşesc să fac toate astea din ce în ce mai puţin fug şi aş putea să îţi spun ca mi-e bine că nu mi-e dor nu mă dori nu te vreau că de ziua indepentenţei mele faţă de tine am sărbătorit cu o cană de vin dar adevărul e că nu ţine şi aş fi vrut să îţi fiu prinzonieră încă puţin