dulceamar

când nu mai ştim cum să spunem tăcem sau lăsăm să plutească-ntre noi cuvintele acelea atât de fără culoare ca şi cum cineva ne-ar forţa să vorbim despre vreme mişcarea de revoluţie a planetelor sau despre creioane şi noi încă ne căutăm instinctiv zâmbind obligaţi de paiaţa din noi ascunşi vinovaţi în spatele unei măşti atât de roasă de molii pe-alocuri decolorată de soare dar de murit nu murim nici de dor nici de vreo boală la modă sau de vreo astenie bizară ne risipim inutil tocmai acum când e vară

cu sufletul în palme cobor zece etaje doar ca să mă pierd iar în strada cu mimi îmi pun gene false şi zâmbet îmi spoiesc faţa dar adevârul e că reuşesc să fac toate astea din ce în ce mai puţin fug şi aş putea să îţi spun ca mi-e bine că nu mi-e dor nu mă dori nu te vreau că de ziua indepentenţei mele faţă de tine am sărbătorit cu o cană de vin dar adevărul e că nu ţine şi aş fi vrut să îţi fiu prinzonieră încă puţin