miercuri, 23 octombrie 2013

La ce bună domesticirea când viața se furișează prin noi ca un fur?


miercuri, 27 februarie 2013

stimată domnişoară

      Avea tata un prieten pe nume Rozmaş, nu mai ştiu dacă numele ăsta era doar o poreclă, dacă era numele de familie sau pur şi simplu un nume mai ciudat de botez, eu îl ştiam de Rozmaş şi atât.Ei bine acest prieten al tatălui meu era politeţea întruchipată.Era un om cam la patruzeci de ani, care in pofida timpului nu adăuga niciodată nimic infăţişării lui, avea patruzeci de ani parcă din totdeauna iar dacă azi, cănd eu am trecut peste această vârstă, l-aş întâlni întâmplător pe stradă, Rozmaş ar avea, cu siguranţă patruzeci de ani.Îmbrăcat mereu la costum cu o cămaşă impecabilă, mereu albă, o batistă de asemeni albă împăturită cu grijă iţindu-se discret din buzunarul de la piept al costumului, cu pantofi mereu lustruiţi întratât încât puteau servi oricând drept oglindă, Rozmaş mă saluta întotdeauna curtenitor:"Sărut mâinile, stimată domnişoară Alina!"Eu, o puştoaică abia intrată în adolescenţă, răspundeam cu un "Bună ziua!" spus mai întotdeauna pe fugă şi dusă eram, în treburile mele de femeie mică cu fluturi în cap. Mi se părea oarecum ciudat ca un om în toată firea să mi se adreseze cu "Sărut mâinile" mie, care la acea vreme arătam mai degrabă a băieţoi decât a domnişoară şi mă intrebam în scăfârlia mea naivă, oare ce pot povesti ore întregi tata şi acest domn pe care eu nu aveam niciodată răbdare să il privesc sau să il ascult cu adevărat.Nu am aflat niciodată răspunsul la această întrebare în schimb, am aflat printr-o întâmplare de care incă mai râd şi azi impreună cu parinţii mei,că timpul petrecut alături de acest domn încetineşte până intratât incât ai impresia că ai intrat intr-o buclă temporală din care nu ştii să ieşi.
     Îmi aduc aminte ca şi cum totul s-ar fi întâmplat ieri.Urma să merg la un spectacol împreună cu câteva prietene, mai era cam o oră până la ora începerii iar eu ajutată de mama eram în toiul pregătirilor, al dichiselii mai bine zis.Mama călca rochia mea extrem de pretenţioasă, eu în faţa oglinzii, pictam ceea ce în mod curent se numeşte machiaj când am auzit soneria de la intrare şi pentru a nu o întrerupe pe mama din acţiunea ei migăloasă am deschis eu, fără a mai privi pe vizor, fără a întreba in prealabil nimic.În cadrul uşii stătea Rozmaş impecabil ca întotdeauna:"Sărut mâinileee stimată domnişoară Alina!Eu nu vreau să vă deranjez pe dumneavoastră, vreau numai să ştiu dacă eeeste acasă scuumpul dumneavoastră tăticuţ,muult stimaatul domn Costicuţă." Tata nu era, timp nu prea aveam, aşa că am răspuns scurt şi oarecum obraznic:"Nu-i acasă!""Vă rog săăă mă scuzaţi, stimaaată dooomnişoară Alina! Eu nu vreau să vă deranjez pe dumneavoastră, vreau numai să ştiu dacă este acasă scumpa voastră mămicuţă, mult stimata doamnă Ileana."
  Mama migălea în continuare la rochia mea, eu trebuia să ajung la spectacol,cum să o întrerup? Am stat o clipă în cumpănă,apoi in vreme ce simţeam cum mi se înroşesc obrajii i-am răspuns de data aceasta mai puţin repezit:" Nu este acasă nici mami, sunt singură. Să le transmit ceva?" Rozmaş, din cadrul uşii mă privea în continuare zămbitor, uşor descumpănit, uşor dezamăgit."Stimaată domnişoară Alina, eu nu am vrut săăă văăă deranjez pe dumneavoastră, nici pe scumpa dumneavostră mămicuţă, stimata doamnă Ileana, am vrut să il invit doar, pe scumpul duuumneavoastră tăticuţ, stimatul domn Costică, la o mică, foarte mică partidă de pescuit"
  Am ajuns cu bine la spectacol atunci dar, în scăfărlia mea apărea periodic imaginea lui Rosmaş imbrăcat la patru ace, cu undiţa în mână, cerăndu-şi scuze peştilor că îi deranjează şi mă mustram pentru neseriozitatea mea şi pentru minciuna pe care i-am servit-o bietului om care la urma urmei, nu avea nici o vină că noi, restul lumii nu aveam parcă suficient timp să fim politicoşi.

vineri, 22 februarie 2013

banc

Un cetăţean intră într-o farmacie şi întreabă: - Aveţi carne? Farmacista îi răspunde: - Domnule aţi greşit aici este o farmacie. - Proastă eşti, nu ştii să răspunzi. Şi iese afară. A doua zi intră din nou şi iar întreabă: - Aveţi carne? - Domnule, v-am spus şi ieri că aici este farmacie, cum să avem carne. - Proastă eşti, habar nu ai să tratezi clienţii. Şi apoi pleacă. A treia zi cum intră farmacista îi spune: - Domnule vreţi să treceţi în locul meu să fiu eu clientul? - Da, după care trece în spatele mesei. Farmacista iese din farmacie şi intră apoi întrebând: - Carne aveţi? La care cetăţeanul răspunde: - Avem, ce doriţi? - Doresc două kg carne de viţel. -Dar reţetă aveţi? - Cu dragă inimă dar aveţi reţetă

răceala

Răceala trei zile vine, trei zile stă şi trei zile pleacă.

joi, 21 februarie 2013

Ia-mi toate negretele Şi îmi dă albetele

Deschide ferestrele, uşile, ieşi în faţa casei , pe balcon sau în drum şi adulmecă! Simţi şi tu, nu-i aşa? Puterea iernii a început să pălească, lumina sorelui să devină de miere iar aerul miroase a pământ reavăn, numai bun de semănat.E pe drum Primăvara, se apropie luna Martie sau Mărţişor cum o cheamă bătrânii.Şi pentru ca zilele calde, atât de dorite să îşi intre în drepturi, se cuvine să le întâmpini cu acele mici bijuterii însoţite de şnururi roş-albe pe care noi, românii le dăruim celor dragi în prima zi a lui martie. Un hornar, o inimioară, o potcoavă sau un trifoi cu patru foi, o buburuză, un ghiocel, o cheiţă sau un bănuţ, o monogramă sau un porceluş prinse alături de şnurul alb roşu de mătase, la pieptul celor care îţi sunt aproape, îţi vor aduce negreşit zămbete şi speranţa unui an mai bun. Tradiţia acestor mici bijuterii, tradiţia mărţişorului işi are rădăcinile în vremuri vechi, foarte vechi, precreştine.Cuvântul "mărţişor" are origine latină şi este numele popular al lunii martie, lună închinată zeului Marte, zeu al războiului dar şi ocrotitor al câmpului şi al turmelor, zeu care personifică renaşterea naturii.La vechii daci aceleaşi atribute le avea zeul Marsyas Silen, considerat inventatorul fluierului, cultul sau fiind legat de glia maternă şi de vegetaţie. Lui ii erau consacrate sărbatorile primaverii, ale florilor şi fecunditaţii naturii. În multe săpături arheologice din Romănia s-au găsit mărţişoare cu o vechime mai mare de opt mii de ani. Ele erau formate din mici pietre de râu, vopsite în roşu şi alb. Înşirate pe o aţă ele erau purtate la gât,fiind considerate amulete aducătoare de noroc şi bunăstare. Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, era atribuită vieţii, deci femeii. în schimb, culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, de albul norilor era specifică inţelepciunii bărbatului. De altfel şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii ca o permanenta mişcare a materiei. El semnifică schimbul de foţte vitale care dau naştere vieţii, ciclul neîntrerupt al naturii. Legenda spune că primul mărţişor a fost împletit de baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte şi că acesta este funia anului, reprezentând 365 de zile calendaristice, răsucită asemeni funiilor răsucite de ursitoare.Sunt multe legende legate de această frumoasă sărbătoare, fiecare dintre ele fiind încărcată de învăţăminte şi simboluri fiecare evidenţiind biruinţa primăverii asupra iernii, a soarelui asupra îngheţului a vieţii asupra morţii. Purtat la piept sau la încheietura măinii, aninat de gâtul tinerilor, al copiilor sau de pomii înfloriţi, mărţişorul a fost şi încă este un bun augur, prilej de bucurie şi încântare.Aşadar deschide larg fereastra casei, deschide larg fereastra sufletului şi spune : "Sfinte Soare, sfinte Soare, Dăruiescu-ţi mărţişoare, În locul lor mă ferește De pistru ce mă-nnegreşte Ia-mi toate negretele Şi îmi dă albetele Fă-mi faţa ca o floare, Sfinte Soare, sfinte Soare!" (sursa Romulus Vulcănescu -Mtologia română)