când nu mai ştim cum să spunem
tăcem sau lăsăm să plutească-ntre noi cuvintele acelea atât de
fără culoare
ca şi cum cineva ne-ar forţa să vorbim despre vreme
mişcarea de revoluţie a planetelor sau despre creioane
şi noi încă ne căutăm instinctiv zâmbind obligaţi de paiaţa din noi
ascunşi vinovaţi în spatele unei măşti atât de
roasă de molii pe-alocuri decolorată de soare dar
de murit nu murim nici de dor nici de vreo boală la modă
sau de vreo astenie bizară ne risipim inutil
tocmai acum când e vară
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu